Nu mai sunt ceea ce mi s-a spus că trebuie să fiu

   Am fost asistentă medicală timp de 27 de ani.

 Ani de muncă, nopți nedormite, trupuri obosite și suflete tăcute. Am fost acolo pentru ceilalți, în tăcere, în dăruire, în responsabilitate. Dar în adâncul meu, ceva mă chema. Ceva ce nu putea fi diagnosticat, tratat sau pansat.
Era dorul de mine.

Mi s-a spus că femeile sunt slabe.
Că trebuie să muncească dublu ca să dovedească ceva.
Că nu se cade să fie vizibile, să ceară, să aibă încredere în vocea lor.
Că sunt "pentru grijă", nu pentru strălucire.
Că bărbatul conteaza iar femeia trebuie să tacă și să îndure.

Am crezut toate astea o vreme. Le-am purtat ca pe niște haine vechi. Dar într-o zi, ceva s-a rupt. Nu brusc. Ci adânc.
O întrebare a apărut:
Cine sunt eu, dacă nu mai sunt ceea ce mi s-a spus că trebuie să fiu?

Am început propria mea terapie.
Mi-am întâlnit fricile, rușinile, moștenirile.
Am renunțat la vechea identitate de femeie care "doar muncește" pentru supraviețuire și am început să simt, să creez, să respir din cine sunt cu adevărat.

Astăzi, sunt terapeut.
Nu pentru că m-am reinventat, ci pentru că m-am întors acasă la mine.
Nu pentru că am toate răspunsurile, ci pentru că știu cum să fiu prezentă cu întrebările.
Nu pentru că vreau să "ajut", ci pentru că vreau să creez un spațiu sacru unde cineva poate fi văzut, simțit și îmbrățișat – poate pentru prima dată.

În cabinetul meu nu vin oameni slabi. Vin oameni care sunt obosiți să se prefacă puternici.
Și dacă tu, citind acum, simți o fărâmă de adevăr în aceste rânduri, te aștept.
Nu trebuie să știi de ce.

 Doar vino așa cum ești. Restul îl descoperim împreună.